Istoria masinilor
Istoria automobilului începe în 1769, odată cu crearea automobilului cu motor cu abur și care putea transporta persoane la bord. În 1806, apar vehiculele dotate cu motoare cu ardere internă care funcționau cu combustibil lichid. În jurul anului 1900, apar și vehiculele cu motor electric.
Automobilul se impune cu rapiditate în țările dezvoltate ca principal mijloc de transport. Industria constructoare de automobile ia un avânt puternic mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial. Dacă la începutul secolului XX existau câteva sute de mii, la începutul perioadei postbelice existau pe plan mondial peste 500.000 de automobile, ca în 2007 producția mondială anuală să depășească 70 de milioane de unități.
Inginerul german Karl Benz poate fi numit inventatorul automobilului în accepţie modernă, obţinând un patent în 1886. Un patent similar obţine şi americanul George B. Selden în 1879 şi încă unul în 1895 pentru diverse îmbunătăţiri aduse automobilului său.
Deschizatori de drumuri
Istoria automobilului ar fi însă incompletă fără prezentarea activităţii americanului Henry Ford. Despre Ford se ştiu cu precizie trei lucruri: a revoluţionat automobilul la nivel mondial prin producerea unei maşini practice pe care şi-o puteau permite foarte mulţi oameni; a inventat conceptul de linie de producţie care a revoluţionat industria, şi a schimbat stilul de viaţă al americanilor. Înaintea lui Ford existau calul şi căruţa. După Ford, exista automobilul.
În 1908, Ford a anunţat că va construi un automobil pentru toată lumea, bine realizat, dar la un preţ moderat. În 1908, modelul Ford T costa 950 de dolari dar, datorită inovaţiilor lui Ford la linia de producţie şi posibilităţii de a-şi plăti muncitorii cu salarii duble faţă de ceilalţiproducători de automobile, fapt care a încurajat creşterea productivităţii,a reuşit în 1927 să vândă modelul Ford T cu mai puţin de 300 de dolari. Regulile fabricării în serie erau aplicate atât de strict, încât toate maşinile erau vopsite în negru. Ford spusese: „Clientul nostru poate cere orice culoare… cu condiţia să fie neagră”.
Vehiculele cu abur
Primul vehicul acţionat de abur poate fi considerat cel realizat în jurul anului 1672 de către călugărul iezuit flamand Ferdinand Verbiest. Acesta era un fel de jucărie pentru împăratul Chinei, deci incapabilă să transporte pasageri
Adevăratele vehicule cu acţionare prin forţa aburului au apărut în Europa din perioada revoluţiei industriale, când maşinile încep să joace un rol tot mai important. Francezul Nicolas-Joseph Cugnot realizează, în 1770 şi 1771 (după unele surse în 1769), un fel de cărucior propulsat prin forţa aburului şi destinat să transporte greutăţi, invenţie care totuşi s-a dovedit ineficientă. Ulterior, acest dispozitiv a fost preluat şi dezvoltat de forţele armate pentru deplasarea tunurilor. Nici aici nu a avut prea mare succes, deoarece avea o viteză prea mică (maxim 4 km/h) şi nu avea prea mare autonomie de deplasare (circa 15 minute).
În 1784, englezul William Murdoch realizează un vehicul bazat pe acelaşi principiu. Americanul Oliver Evans expune, în 1797, realizarea unui proiect similar. În 1801, Richard Trevithick realizează un fel de locomotivă, numităThe Puffing Devil şi care putea circula pe drumuri rutiere. Însă problemele ridicate de direcţie, supensie şi starea drumurilor au făcut ca acest proiect să fie redirijat către domeniul feroviar.
În penultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, Ivan Kulibin din Rusia realizează un vehicul similar, dar prevăzut şi cu îmbunătăţiri ca: volant, frână, cutie de viteze. Din nefericire, interesele guvernului ţarist nu au stimulat dezvoltarea acestui vehicul.
Primul patent american în domeniul autovehiculelor a fost acordat lui Oliver Evans în 1789, dar era vorba despre un fel de vehicul-amfibie care putea să se deplaseze şi pe apă, graţie unei roţi cu palete cu care era înzestrat. Primul autovehicul propriu-zis, care a fost patentat în SUA, a fost vehiculul propulsat prin forţa aburilor şi realizat de J.W. Carhart în 1871.
În perioada ce a urmat, printre alte realizări similare, putem menţiona vehiculele construite de cehul Josef Božek, cel realizat de englezul Walter Hancock şi cel realizat de francezul Amédée Bollée. Acesta din urmă realizează în 1873 primul automobil cu 12 locuri (L’Obéissante) şi care putea atinge 40 km/h. De asemenea sunt aduse o serie de îmbunătăţiri şi inovaţii, cum ar fi: sistemul de frânare, de ghidare a direcţiei, reglarea vitezei.
Motoarele cu ardere internă
Primele încercări de construire a unor astfel de motoare au fost sortite eşecului, deoarece combustibilii fluizi necesari arderii încă nu apăruseră. Un exemplu ar fi dispozitivul cu cilindru şi piston realizat de Christian Huygensşi asistentul său, Denis Papin, care poate fi considerat o primă formă a motorului cu ardere internă.
În 1807, elveţianul François Isaac de Rivaz realizează un motor cu ardere internă care utiliza un amestec de hidrogen şi oxigen şi aprinderea se efectua prin scânteie electrică,iar în 1826, englezul Samuel Brownrealizează un vehicul similar pe care îl testează pe un deal de lângă Londra. Belgianul Étienne Lenoir testează în 1860 automobilul său, ce consuma hidrogen, deplasându-se cu acesta de la Paris la Joinville-le-Pont, parcurgând 9 km în aproape 3 ore. Ulterior acesta aduce şi unele inovaţii, cum ar fi carburatorul modificat care permitea şi utilizarea petrolului lampant drept combustibil.Americanul George Brayton îmbunătăţeşte acest carburator în 1872 şi astfel realizează prima maşină care să funcţioneze cu petrol lampant.
În 1862, Alphonse Beau de Rochas introduce ciclul în patru timpi, mărind raportul de compresie şi implicit randamentul acestui motor. Din nefericire, din motive financiare, acest proiect nu este transpus în practică. În 1872,Nikolaus Otto aplică inovaţia lui Rochas şi astfel obţine ceea ce ulterior va fi denumit motorul Otto. Tot în acelaşi an, Nikolaus Otto, Eugen Langen şi Gottlieb Daimler pun bazele firmei Gastmotoren Fabrik Deutz AG. Patru ani mai târziu, Gottlieb Daimler pune la punct acest nou tip de motor, pe care, în 1889, René Panhard şi Émile Levassor îl fixează pe o caroserie şi astfel obţin un vehicul de călători cu patru locuri.
În 1877, inventatorul german Siegfried Marcus realizează un vehicul dotat cu un motor în patru timpi, invenţie trecută neobservată la acea epocă.
Édouard Delamare-Deboutteville, împreună cu asistentul său, realizează un vehicul care avea să îi poarte numele şi care a fost patentat şi probat în 1884. Acesta utiliza drept combustibil benzină, motiv pentru care carburatorului i s-au adus anumite modificări.
În jurul anului 1870, inventatorul austriac Siegfried Marcus realizează primul vehicul propulsat cu benzină. În 1883, acesta patentează un sistem de aprindere cu magnetou. O altă inovaţie a acestuia o constituiecarburatorul cu perii rotative.
În 1891, prin Paris încep să circule automobilele fabricate de Panhard şi Levassor, echipate cu motor de tip Benz. Sunt vândute primele maşini fără cai marca Peugeot sub licenţa Panhard & LevassorÎnsă primele motoare moderne cu benzină cu adevărat eficace au fost realizate de Karl Benz, invenţie patentată pe 29 ianuarie 1886, pe care a utilizat-o la o maşină cu trei roţi. În 1885, Gottlieb Daimler realizează un motor cu ardere internă, care utiliza drept combustibil benzina şi în anul următor, împreună cu Wilhelm Maybach, proiectează un automobil care să nu mai semene cu un vehicul tras de cai şi prevăzut cu un astfel de motor.